Dishonored Review

Remake-urile sunt bune, readuc în atenţie nume celebre şi serii de mult uitate. Continuările sunt şi ele bune, aduc bani, ţin linia seriilor şi stabilizează fanii în cazul în care jocul respectiv e de succes. Dar din când în când se simte nevoia şi de ceva nou, ceva care să nu rămână îngropat în zona indie a bugetelor minuscule sau mort din faşă pentru că n-a strâns de ajuns în campania Kickstarter. Dishonored este acest ceva nou, chiar dacă nu are în spate un gigant al producţiei.

Arkane, studioul producător, are ceva reputaţie – Arx Fatalis, Dark Messiah of Might and Magic, colaborare la BioShock 2 – dar Dishonred a avut ani la dispoziţie să se contureze într-un hibrid cu identitate proprie şi univers distinct. E o combinaţie în care recunoşti tot felul de influenţe – Deus Ex sau Half-Life, Portal şi BioShock, Thief sau Hitman – dar totalul rezultă într-o lume desenată pe jumătate după Londra victoriană şi jumătate steampunk (eventual whale-punk din cauza dependenţei tehnologice de ulei de balenă).

Eroul principal, Corvo Attano, începe cuminte – este body-guard-ul împărătesei din oraşul portuar Dunwall, revenit dintr-o misiune disperată de cerere de ajutor contra unei maladii misterioase ce afectează urbea. Împărăteasa este însă ucisă, iar Corvo n-are decât să pornească pe urmele asasinilor şi să facă dreptate moştenitorului tronului. Totul se desfăşoară în 9 capitole-misiuni, iar ţintele tale adună tot ce se putea mai bun sau mai rău din sentimentele manifestate de specia umană: ură şi iubire, tentaţie şi rezistenţă, goana după sănătate şi boala fatală, sărăcia lucie şi luxul extrem al avarilor aristocraţi. Şi dacă vrei să cunoşti NPC-urile din jurul tău, ai tot felul de cărţi şi jurnale răspândite, cronici şi manuale tehnice care să contureze oraşul depopulat de maladia şobolanilor şi în acelaşi timp disperat după petreceri şi distracţie ca în pragul unei iminente Apocalipse.

Chiar dacă povestea nu este extraordinar de specială, nici suprinzătoare, construcţia din jurul ei îţi oferă ceva ce mulţi dorim – libertate de alegere. Dar o libertate atât de mare pe cât poate oferi un joc – nu doar mers la stânga sau la dreapta, ci decizii de viaţă şi de moarte care afectează nu numai misiunea curentă, ci şi totalul evenimentelor până la final. Practic, poţi parcurge întregul joc fără să omori pe nimeni , tăind orice gât întâlnit în cale, inclusiv al cetăţenilor nevinovaţi sau o combinaţie între cele două doar ca să experimentezi opţiunile oferite.

Consecinţele se traduc în două finaluri diferite, unul bun şi altul rău, finaluri calculate pe baza nivelului de haos cauzat de Corvo în oraş. Evident, o transă sângeroasă nu te ajută dacă vrei să joci rolul salvatorului naţiunii, astfel că eşti împins înspre extreme oricum. Mai mult, nici nu ai cum să măsori nivelul de haos decât la finalul misiunii (măsurătoarea se face între low şi high), astfel că n-ai de unde şti dacă iese rău când o ţintă o omori şi pe alta o salvezi, să zicem.