De-a lungul existenţei sale, Blizzard nu s-a ocupat de de mai mult de trei licenţe şi a reuşit să nu dea rateuri cu niciuna dintre ele. Warcraft, Diablo, StarCraft ar fi puţin, spuneţi, dar de numele lor atârnă cel puţin două generaţii de jucători şi aşteptări măcar cât bucata vizibilă a Universului. Nici Blizzard nu s-a grăbit nicăieri, niciodată, “when it’s done” fiind o mantră de care s-au ţinut cu sfinţenie chiar şi când întreaga planetă urla contra lor. Ca atunci când au anunţat împărţirea în 3 bucăţi a campaniei single player din StarCraft II şi au ignorat protestele de toate naturile venite din partea fanilor. Personal, doar exploatarea financiară aproape neruşinată ar putea să mă deranjeze, în rest separarea campaniei în cele 3 rase aferente universului StarCraft a permis un focus mai puternic pe fiecare în parte, într-un fel de “tutorial” narativ extins care să pregătească incursiunea infinită în multiplayer.
Aproape doi ani după lansarea Wings of Liberty, Blizzard continuă seria de reuşite stelare, cu Heart of the Swarm şi revenirea triumfală a Sarei Kerrigan drept… ce? Om, separată de hoarda Zerg prin intervenţia iubitului Jim Raynor? Queen of Blades renăscută, cu o răzbunare obsesivă în minte şi decisă să distrugă totul şi mai ales pe Arcturus Mengsk? Personajul joacă un rol central nu doar la nivel de poveste, ci şi în gameplay, însă este tras în direcţii diferite nu tocmai coerente în ansamblu. De-a lungul poveştii nu prea înţelegi de ce acum oamenii sunt lăsaţi să plece şi apoi întregi planete sunt rase de gândacii minune, aşa că avem o Kerrigan indecisă de dragul ideii de a sublinia un conflict interior.
N-am prea văzut conflictul, ci mai mult aproape ridicolul din dialoguri şi interacţiuni, “cheesy” cum exprimă cel mai bine engleza amestecul de clişee expirate din care este compusă povestea din HotS. Iubiţii despărţiţi, sacrificii supreme, ură acerbă, romantism leşinat bun de calmat feministe înrăite, Hollywood în sectorul Koprul pe toată linia, dar… cui îi pasă? Adică da, naraţiunea e varză şi incongruentă, dar valorile de producţie sunt atât de atent utilizate şi bine folosite, că nu-ţi mai pasă de proverbialul rahat şi vezi doar prunele din el, cu fundiţă roşie şi parfum de clădiri explodate.
Aşa cum e adevărat că povestea e ridicolă, e la fel de adevărat că HotS nu aduce multe schimbări şi în niciun caz în cazul gameplay-ului. În continuare totul se axează pe construirea bazei, acumularea de armată şi distrugerea oricărei urme de inamic, fie el Terran sau Protoss. Din cele 20 de misiuni, cele mai multe urmează acest model, însă câteva sparg rutina şi oferă stealth şi infiltrare, plus ocazional control al altor eroi care altfel rămân doar NPC-uri. Mă refer la infiltrarea pe nava Protoss unde de la o biată larvă devii ditamai Broodmother-ul la comanda unei armate serioase, doar pe bază de infestare; distrugerea unui scut cu ajutorul unor Zergi foarte speciali pe finalul campaniei sau controlul navei Hyperion pe parcursul unei misiuni în spaţiu (din fericire, n-am avut parte şi de construcţie de baze cu Terranii, sunt sătulă de ei).
Misiunile normale sunt presărate cu obiective secundare, opţionale, de la acumularea de biomasă pentru dezvoltarea genetică a trupelor până la dezafectarea unor clădiri inamice prin dezvoltarea de creep. Cu toatele înseamnă o ieşire din zona normală de „construieşte, adună armată, rupe tot” şi te obligă să controlezi trupe pe mai multe fronturi, de multe ori contra cronometru. Misiunile secundare merită însă tot efortul, nu pentru că primeşti şi achievement-uri (Blizzard sunt foarte atenţi să răsplătească orice acţiune), ci mai ales pentru că în acest mod o creşti mai repede în nivel pe Kerrigan.
După cum spuneam, Sarah Kerrigan este acum erou central şi a primit un arbore de abilităţi care să o ajute în luptă sau să îmbunătăţească per total eficienţa Zerg. Dacă reuşeşti să duci la bun sfârşit toate obiectivele secundare, e uşor să o urci până la nivelul maxim 70, dar este de ajuns să ai şi 60 pentru a debloca toate liniile de abilităţi şi a le combina cum îţi pofteşte inima. Unele dintre ele au o evidentă utilitate (ca posibilitatea de a scoate două drone simultan dintr-o singură larvă sau de a scoate pe loc Overlorzii în loc să mai aştepţi secundele aferente), altele însă nici nu mi-au atras atenţia mai mult de a le citi descrierea (extractoarele automate, de pildă).
Kerrigan are posibilitatea de a alege din acest arbore şi abilităţi ofensive (Kinetic Blast, Chain Reaction, Apocalypse), altele de ajutor întregii armate (Mend) sau unele pasive pentru a îmbunătăţi diverse aspecte ale gameplay-ului. Per total ajungi la 7 abilităţi pe care le poţi schimba şi combina în funcţie de necesităţi sau pur şi simplu de dragul de a vedea ce poţi face cu ele. Desigur, mecanica este extrem de simplistă şi poate puţin părea în afara gameplay-ului per ansamblu, însă ajută la construirea lui Kerrigan ca personaj nu doar controlabil, ci şi mult mai eficient decât a fost Raynor în Wings of Liberty. Faptul că moartea ei nu duce la reluarea misiunii (decât dacă supravieţuirea este un obiectiv setat ca atare) uşurează mult lucrurile şi permite mai multă libertate de explorare fără frica de eşec permanent.
Posibilitatea de a alege se extinde şi la trupele Zerg, şi la planeta unde vrei să te lupţi. Evident, este ideal să ai toate trupele până să porneşti în căutarea lui Mengsk în spaţiul Dominion, însă nu te obligă nimeni să adaugi la armată şi Ultralisks sau Mutalisks dacă n-ai chef. Este totuşi de dorit să o faci pentru că suportul aerian poate însemna victorie, iar forţa brută şi rezistenţa un atu esenţial spre finalul campaniei.
Follow
